Îmi spui că vrei să mă salvezi de mine… Şi râd răvăşit. Vrei de fapt să mă desparţi de mine nu să mă salvezi . De ce să mă salvezi de propriul Eu, de propria conştiinţă?… Rămâi pentru un timp fără replică, poate căutând, arma revanşei, dar ecoul gândurilor tale nu mai ajunge până la timpanele mele. Te uiţi răsucit, în stânga, în spate, pari neliniştit. Eşti grăbit? Azi se vând suflete? Aaa... şi urmăreşti să nu vină cumpărători prea mulţi. Te privesc cu indulgenţă şi realizez că nimic din forma conştiinţei tale nu poate fi salvat… Te privesc cu resemnare că valorile concepţiilor tale se vor pierde în timp şi nimeni nu va şti că au existat, că nu ai dat aripi unor suflete să se descopere pe sine, să-şi descopere talentul. Vorbeşti precipitat şi pare că arunci înserare pe tot cuprinsul deşertului ăsta. Pustiul le adulmecă şi le lasă ca o ceaţă deasupra ţesăturilor sale. Aş vrea să-ţi desenez azi Pământul… Dar bine spui ce rost mai are, când aici domneşte întunericul, e beznă şi claustrofobie, bezna pare a se întrona cu fiecare celulă de timp ce trece pe lângă tâmplele noastre. Prinzi o sferă de timp şi o priveşti cercetător… Azi iar vânăm fluturii din negură? Îmbătrâneşte timpul şi rămâi privind apusul îngândurat… Aş crede dacă nu te-aş cunoaşte până la ultima nervură mentală, că te pândesc lacrimile. Râzi în cascade, râzi demonic şi te opreşti aruncând o privire glacială spre dispreţ. Învingătorii nu au voie să plângă, nu au dreptul. Plâng în ei, plâng gândind, în trăiri dar nu în fapt şi în … fapte… Faptele nu trebuie să trădeze starea de tristeţe, de gardă coborâtă, de vulnerabil. Plângi pentru tine şi atât. Fapte plânse… Parcă începi să te domoleşti şi recazi în starea de meditaţie. Îmbătrânim? A apărut pe sufletul meu primul rid? M-am maturizat? Cu cât pătrunzi în existenţă cu atât te răsfiri mai mult spiritual, te risipeşti în Univers. La un moment dat apare dezamăgirea şi cred că asta veştejeşte sufletul tânăr, îl usucă. Cu cât descoperi noi perspective cu atât se mistuie mai mult sufletul pentru că ceea ce descoperi cu imaginea deja ideală formată nu vor coincide. E un joc în care principalii arbitrii sunt: obiectivitate şi subiectivitate. Dezamăgirea îţi seceră aripile. Rămâi o bucată de lut în forfota ploii… Vorbesc singură, ca mai întotdeauna şi cuvintele mele nu găsesc adăpost la tine. Te prefaci că numeri firele de nisip, le despici, le împleteşti şi vrei să cuprinzi talia împrejurimilor cu un brâu din ore… Te uiţi revoltat spre mine şi începi să strigi că fuge pământul de sub noi, că e alunecare de teren, că o sa se surpe criptele şi o să cadă crepusculul peste noi. Eşti agitat şi începe să-ţi tremure vorba. Te roteşti în jurul aceluiaşi punct şi cauţi sprijin… Oare ce te-a tulburat înăuntru aşa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumiri tuturor celor care trec pe aici!