Flori pentru Nichita

Pe 31 martie se înplinesc 80 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, intemeietorul lacrimii care plange cu ochii...

"Inspiraţia este fundamentul artelor, în genere. Ea este exact ca impulsul electric care stârneşte fulgerul între doi poli. În momentul în care tensiunea între doi poli se creează, fulgerul apare. Fără fulger nu poate să existe fulger." - Nichita Stănescu

Mӑ iubeşti ?

Mӑ iubeşti la rӑsarit de soare
Cȃnd o geana se deschide pe obraz?
Mӑ iubeşti cȃnd vȃntul rece bate
CṢnd zӑpada se topeşte –n iaz?

cȃnd copleşit de grijț
Te simți pӑrӑsit şi sfȃşiat ?
Mӑ iubeşti cȃnd sufletul tau plȃnge
Ṣi de lume fugi insingurat ?

Mӑ iubeşti cȃnd neşttiind povestea
Zilei care tocmai a trecut
Eu te sun şi iti aduc doar vestea
Ca o unghie azi mi s-a rupt ?

Mӑ iubeşti cȃnd seara, obosit
Vrei intins in pat sa te-odihnesti
Iarӑ eu ca un copil tȃmpit
Vreau sa stau cu tine la poveşti ?

Intodeauna m-am temut de intuneric, dar acum abia astept sa vina noaptea,….in vise nu sunt niciodata singura!

Amintirea de noi

Mă plimb veşnic între două prăpăstii,
Un rasarit şi-un amurg îmi amintesc de noi
Şi aud plângând în mine singurătatea.
De ce drumul nostru a fost plin de răscruci?
Solemnul imn de altădată al inimilor
Acum e ud,
Doar strofa unei corăbii zdrobite
Mai răsună-n valuri!
Impresia că aveam identitatea ta
Poate a fost singura mea certitudine.

Origini

Priveşte-ti sufletul!
Nu e decât o frunzâ
Din eucaliptul de fildeş
Ah! Nu!
E doar o nervură a frunzei
Care sunt Eu
Nu! Eu nu sunt o Evă
Născută din coastele tale, Adam,
Rolurile sunt inversate:
Tu eşti cel ce trebuie să se nască
Din sufletul Evei!

Lui Picasso

Către sufletul lui Picasso
Alergam
Prin mijlocul unei naturi picturale,
Prin peisajul său impovărat
De porumbei şi de prostituate
De dansatoare şi clovni.
Drum imi făceam cu greu
Prin zăpada ce năpădise
Obrazul lui de copil.Treceam printr-o lume
Halucinant coloratăLa marginea căreia
Clipind profetic,
Doar gitanele mai aminteau
De toreadorii săi.

Aşteptare

Chin şi lacrimi amare,
susur de negru

si cerul plumburiu

îmi desenează viata!
Ca-n fiecare zi
mai dau o pagină şi desenez
aşteptarea!

Oare?

Nimic din noi nu înfloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne aruncă prizonieri în cătuşele singurătăţii! Cu siguranţă că există şi o cheie a uşii sufeltului…

Gânduri…

In fiecare seara adorm tarziu, viscolit si amar, alunecand intr-un somn chinuit de ecourile unor taine pe care nu le pot rosti decat in vis.

Am nevoie de-atat de putine lucruri ca sa fiu fericita…De fapt nu de lucruri, ci de un om, un singur barbat, dintre toti barbatii ispititori ai lumii. Mi-e de ajuns unul singur, care sa ma tina in brate si-n suflet. Un om care sa stie sa fie numai si numai al meu. Un barbat care sa-mi faca loc langa el nu doar in asternut, ci si-n eternitate. Cand nu e langa mine, frumusetea lumii imi devine povara. Fara el, ma doare clipa in care rasare luna si-mi aureste fereastra. Cand va veni, se va face lumina. Si intre timp, imi amintesc ca alaturi de el sunt fericita cum n-am fost niciodata. Rabd aprobarea condescendenta a celor care nu pot sa ma creada ca mi-e de ajuns sa-l vad numai din cand in cand. Si, intre timp, ma rog sa vina, sa vina din nou. Macar o data….Si sa ramana, doar o singura data...

INTÂLNIRE

Am trecut unul pe langa altul
ca nici n-ai observat!
Cautand-ti cuvintele
ai intors grabit privirea
si te-ai uitat in urma
atat de aproape,

De atunci pentru mine
nu mai exista poteci…
doar drumuri fara trecut-
drumuri largi
pe care doi indragostiti
se pot intalni fara a se cunoaste.

Ape…

Mâinile mele –
două corabii naufragiate –
aşteaptă
iertarea anotimpurilor.

Exista oameni…

Exista oameni care te ajuta sa te schimbi, din oricine, in cineva… Exista oameni a caror privire vede doar cine esti, cu adevarat si pe de-a-ntregul…Exista oameni care, atunci cand iubesc, o fac desprinzandu-se cu totul de lume… Cu conditia ca in cealalta dimensiune sa fie doar…iubirea insasi…Exista oameni cu care realizezi o legatura extrasenzoriala, prin care ti se scurg in vene niste emotii atat de puternice, incat intri in panica… Te linistesti abia cand incepi sa le daruiesti la randu-ti, mai departe..Exista oameni care pot privi in gol la nesfarsit. Inauntrul lor insa, se intampla…viata, cu toate ale ei…Exista oameni care te invata drumul inapoi spre tine… Am cunoscut un astfel de om..

Vis

Ţine-mă strâns de mână,
adună-mi flori albe de cais,
şi flulgi imaculati de nea
şi impleteşte-mi o cunună
pe care s-o aşezi pe fruntea mea!

Mi-au inflorit caişi in prag de iarnă,
deşi afară, pământul a –nghetat.
Au inflorit caişii mei din suflet
fiindcă aseară tu, pe crengi, i-ai sărutat!

CHEMARE

Si iar se lasa iarna peste lume…
Troiene largi s-aduna intre noi,
De cate ori te strig pe nume,
O sa intorci privirea inapoi?

Uita-vei ca afara e zapada
Si ca in suflet gheata ai topit?
Veni-vei cand te voi chema in graba
Ura-ti-voi eu atuncea „bun venit”?

Vad cum o lume se naste din tine
Cum umbra se-neaca si iar devii tu
Te-astept si te chem, alearga spre mine,
Ramai doar cu mine si nu te mai du!

In sufletul tau-i dezlegarea de semne
Si–n fiece clipa e darul ce-ti fac,
Zapada in zare incepe-a se cerne
Te-ntorci iar spre mine si iarasi eu tac!

Mi-e dor de tine, Copilărie!

Mi-e dor de primavara,
In care vântul…
Imi mângâia părul.

Mi-e dor de uliţa din mijlocul satului,
De frunze uscate şi de gânduri
Şi de livada umbroasă, cu iarbă înaltă,
Mi-e dor de tine, Copilărie!
Mi-e dor de fânul parfumat,
De cerul împovărat de stele…
Mi-e dor de raza soarelui sprinţară,
Mi-e dor de tine, Copilarie!

Mi-e dor de apa rece din fântână şi de rouă,
Mi-e dor de soare,
Şi de toamnă…
Mi-e dor adesea de uimire,
Mi-e dor de mult prea multe fire,
De locul neştiut
In care m-am născut
Mi-e dor de galbenul cules…
Mi-e dor de tine…mai ades !

Spune!

Steaua pe cer clipea, mai tare ca
oricând
Tu ma mângâiai spunând:
Spune!
Dacă gura poate incă să-ţi vorbească,
Dacă trupul tău
Nu te-a intors din infinit,
Dacă inima ta ascultă incă ruga,
Dacă ţi-a mai ramas ceva de spus
Spune!

Uimire

Odata, am tinut dragostea in palma mainii.Uite-i liniile! (John Wieners)

Conspiraţie

Eu cred că iarna vrea să mă invite
La balul simfoniilor de fulgi,
Să-i încrustez pe file geruite
Flori dalbe, ţurturi de cristaluri şi năluci.

Şi pe sub albul de zăpezi nebune
Mai simt parfum de albe crizanteme
Şi mai ascult tangoul vântului pe strune
Care-i trimis spre tine să te cheme.

Zăpada de afară mă imbie
Şi mai că n-aş putea să o refuz,
Dar la fereastră – o pasăre zglobie
Imi desenează un surâs confuz.

In colţul meu de rai, in noaptea rece
Visez s-alerg prin lanul plin de maci,

Să-ţi povestesc cum deznădejdile vor trece

Tu  să surazi stingher şi...doar să taci...

CȂND DRUM NU SE ARATĂ…

Totul se invârteşte – n jurul meu
Cuvintele parcă – şi pierdură sensul,
Am renuntat să ma mai rog lui Dumnezeu
Doar singură pot să-mi indrept azi mersul…

La mine-n suflet ninge şi e frig,
Cad rânduri – rânduri de zăpezi albastre,
La ceas tainic de noapte când te strig,
E o tăcere asurzitoare printre astre!

Din ochi nu-mi mai curg lacrimi, ci venin
Şi verdele s-a transformat in fiere
Uitat- am vorbele şi doar suspin,
Iar buzele-s amare de durere

Şi dacă n-am să pot să mai ajung,
Cand stelele pe cer or să răsară,
Să ştii că eu din vise nu te-alung,
Ci c-am murit atunci intâia oară…

Mi-e teamă nu c-am sa te pierd,
Ci c-aş putea sa rătăcesc prin gânduri,
Că tâmpla n-am să pot să ţi-o dezmierd…
Şi c-or să treacă multe anotimpuri!

VACANŢĂ SCORNITĂ…

Vântul filosofa prin trupurile noastre prăfuie,
Iar noi, beţi,
Călcam policrom,
Peste Marea Neagră,
Tu cu un pantof negru
Eu cu unul roşu
Şi tu-mi vorbeai de oameni,
Şi eu iţi vorbeam despre viaţă,
Când de fapt sub noi nu era decât apa
Marea Neagră…
Iţi aduci aminte?
Când râdeai
Privind ţărmul?
Ţi-am arătat emoţionată urmele,
Pline ochi, cu cenuşa trupului meu hindus
Era ca o vacanţă scornită…

Visul ţine până când te trezeşti la realitate…

Mi se intâmplă să constat o stare pe care o simt toţi oamenii care trăiesc o ficţiune: să iubesc un om pentru ceea ce-mi imaginam eu că este, iar el neştiind sau nerespectând legile acestei conspiraţii să mi se arate aşa cum este. Nu este vina lui că se intâmplă acest lucru, nu poti sa reprosezi cuiva ca este asa “cum este”! M-a durut să-mi dau seama de lucruri cărora mintea, dar mai ales sufletul meu a refuzat să le dea crezare. Am refuzat săvăd exact lucrurile de care mă feream, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Repet, nimeni n-are vreo vină; vina e-a mea că iubesc un om care nu există. Se poartă într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E vina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină are el că-n mintea mea bucătăria a strălucit sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru!. O să-mi inchipui c-am murit amândoi. Eu l-am plâns, il mai plâng şi-acum şi il voi plange inca mult timp, dar într-o zi am să-l ingrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă-va şi el, o zi, două, cât crede că merit, în inima lui atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă-va, sfârâi-va cu mine odata Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.

Portret

Il ştiu, deşi nu il cunosc, il vӑd, deşi nu l-am intȃlnit niciodatӑ. Nu are ochii albaştri ai lui Alain Delon, nici fruntea lui Marcel Iureş, nici buzele lui Brad Pitt şi nici alura lui Florin Piersic. Are ochii mici şi iscoditori şi cu o privire gen: “Ce mai cautӑ şi asta pe-aici?”, pare un figurant, dar mi-am dat seama ca aparentele inşealӑ…

El mi-a explicat şi m-a ajutat sӑ imi dau seama cӑ nu are sens sa complic lucrurile simple cȃnd sunt atatea chestii complicate de simplificat.

Are niste replici de ma lasӑ gurӑ-cascӑ şi cateodatӑ mӑ enerveazӑ aşa de tare incȃt imi vine sӑ sparg monitorul sau telefonul pentru ca imediat dupa aceea sӑ rȃdӑ.

Surprinzator este faptul cӑ, deşi dӑ dovadӑ de o maturitate iesitӑ din comun, uneori este atȃt de copilaros! E amuzant cȃnd face asta…

Nu se laudӑ, nu vorbeşte despre sine. Nu improvizeazӑ, ci ignorӑ şi uraste prostia şi ipocrizia considerȃndu-le greu vindecabile.

Ṣtie sӑ scrie extraordinar de bine, dar e incӑpӑțȃnat şi nu vrea sӑ recunoascӑ asta. De fapt, el a fost primul critic al poeziilor mele şi pȃnӑ acum cel mai exigent, dar si cel care m-a incurajat sӑ scriu, dupa o pauzӑ de foarte mulți ani. II mulțumesc pentru asta!

Suferӑ, simte, se bucurӑ, trӑieste el cu adevarat? Nu ştiu pentru cӑ se acoperӑ cu grijӑ cu un strat de nepӑsare. Nu-i pasӑ de pӑrerea celor din jur pentru cӑ e important pentru el sӑ se simta bine. Dar eu sunt sigurӑ cӑ dupӑ masca aceasta se aflӑ un caracter unic.

Dacӑ eşti curios il poti vedea trecȃnd ca o umbrӑ in traficul dezordonat dintr-un oraş lipsit de farmec şi apatic. Fӑrӑ sӑ ii pese şi fӑrӑ sӑ il intereseze de ceea ce se intamplӑ in jur, işi vede de viața lui, trӑind-o. Cu adevӑrat, sper eu!

Ṣi….cine e? Ṣtii?…., mie imi plac misterele….!

PS:  Este o repostare. Atunci cand am postat prima data textul, pe un alt blog, inca nu-l cunosteam...

Jocul timpului

Au infrunzit pomii
Şi mi-e teamă
Că nu vor fi de-ajuns
Ochii blânzi de copil
Să privească multele frunze
Şi mi-e teamă
Că o să vină iarna cu crengi uscate
Şi ochi bătrâni la graniţa anotimpului
Se vor ruga
Ne-nţelesuri ascunse
In verdele frunzei.

Asa simt azi!

Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui.
(Ileana Vulpescu)

Si poate nu mi-ar pasa de transparenta ta, de nefiinta ta daca nu mi-ar fi atat de dor de parfumul tau …Mi-e dor si de zapada buzelor tale si de roua din gene, si de felul tau de a zambi in somn…Fara evocari si remuscari…Hai sa ne intalnim din nou pentru prima data…Ochii nostrii ar face dragoste din nou, ar face schimb de lacrimi, de lumini si caprui? Ne-am legana mainile in acelasi vant? Ne-am iubi in schimbul unor monede de stele pe care le cersim adesea in gari sau le cautam pe strazi pustii?

Vom recunoaşte drumul inspre noi?

Iubite, hai să dăm o raită până-n cer,
Să ne-mbătăm cu iz de departare,
Şi să culegem raze de mister,
Să poposim un ceas in Carul Mare.

Să fâlfâim din aripi de lumină,
Cu soarele să facem legământ
Şi să uităm de orişicare vină
Pân’ ne-om intoarce iarăşi pe pământ.

Să mă săruti pe pleoapele de rouă,
Să-ţi trec pe tâmplă degete cuminţi
Să mă cuprinzi cu braţele-amândouă
Să te alint cu buzele-mi fierbinţi.

Si să uităm de viscol şi de ceaţă,
De ţipăt, mucegaiuri şi noroi
Şi noapte mea s-o faci iar dimineată,
Şi vinerea să mi-o aduci in joi!

Şi fi-vom tot in doi la coborâre,
Vom recunoaşte drumul inspre noi?
Când ne-om trezi din nemurire,
N-om plânge oare, speriaţi şi goi?

Poezia

Norii au coborât deasupra ierburilor.
Uneori poezia ne indulceşte singurătatea
şi atunci vorbim cu norii, cu vântul.

De dorul tau...

Lectie de viata…

Un sut in fund este mai mereu un pas inainte…

In dragoste, ca si in viata de toate zilele, ai parte de umilinte de tot felul: minciunile care acopera nepasarea, sperante transformate in deznadejde, promisiuni care se dovedesc doar vorbe frumoase. Iubirea se naste cateodata din neant si se stinge cand nu exista incredere, cand te intrebi daca e adevarat sau nu ce spune celalalt, cand simti nevoia unei confirmari la fiecare gest. Inghiti multe umilinte cand iubesti, cand ai dorinte cu omul care rade in sinea lui ca te-a mai pacalit o data, cand iti faci planuri, iar celalalt inventeaza motive sa nu fie langa tine. cand deja ai devenit o persoana plictisitoare, insistenta si disperata chiar pentru persoana cu care ai visat sa imbatranesti impreuna, cand sufletul si durerea ta sunt luate in deradere, cand nu mai simti nevoia niciunei confidente cu nimeni. Indiferent cat suferi, lumea nu se opreste in loc pentru tine. Nimeni nu e dispus sa-ti asculte povestea, nimeni nu sufera alaturi de tine. In aceasta lume, ori stai in picioare, ori te lasi calcat in picioare. Ori te ridici singur, ori nu lasi pe nimeni sa observe ca ai cazut. Nimeni nu are grija de nimeni! Traim intr-o lume egoista, cu oameni individualisti, iar intr-o lume egoista, doar egoistii reusesc.

Cuvânt…

Când am simţit ca lumea mea se prăbuseşte
Că sufletul in patru zări s-a risipit
Un singur lucru am stiut că mă-ntăreste
Doar versul care m-a “vrăjitorit”.

Cântat-am eu in vorbe dulci durerile amare,
Si râsul, dar si plânsul le-am pus pe rând in vers
Si chiar dacă tăcerile sunt roci filozofale,
Cuvântul singur e stăpân pe univers.

Unităti de măsură

“Lasa, ca e si el bun, ca a plimbat-o….a vazut toata tara aproape- eu n-am vazut mai nimic- si in fiecare an o duce in concediu in strainatate….”

Dintr-o discutie telefonica, doar atat mi-a ramas in memorie. poate pentru ca era prea devreme pentru mine si creierul- pe care sper sa il mai am, macar unul din doi, oricat de mic si de intins-nu a gasit loc sa stocheze mai mult. Nici macar pentru fapt divers, ca sa aiba ce toca intreaga ziulica.

Da, e drept, calatoriile sunt un plus intr-o relatie. Relaxare. Dar nu stiu daca faptul ca iesi cu cineva in concediu il face pe acel cineva mai bun. Nu stiu daca ii acorda o steluta pe care sa o puna pe epoleti sau daca sterge nimicurile pe care le face deseori. Cum pot eu sa vad un om altfel decat pana acum doar pentru ca a iesit cu sotia la munte?

Nu stiu sa masor oamenii in km lineari sau patrati parcursi….Poate ca de-asta o data pierdut zambetul pentru cineva, ramane pierdut.

Nu stiu sa iert oamenii din motivul de mai sus: iti place sa calatoresti, ai vazut 7 tari, ce mai conteaza ca ai ridicat vocea odata, sau ca mi-ai zis ca sunt tampa? Te iert….ca ai plus-ul calatoriilor.

Poate gresesc….poate ca statornicia mea e unul dintre defectele mari, pentru ca nu ma pot bucura de locuri mai mult decat de oameni. Am fost in locuri luminoase, dar oamenii de langa m-au strans atat de tare incat mi-era dor de camera amarata de camin, pe care o imparteam cu vreo colega.

Nu ma pot detasa de oameni…oricat de inalti ar fi muntii, oricat de limpede si calda apa marii….

Cred ca oamenii pun stralucire in jur…..si daca plec la drum cu un om drag sunt fericita in fiecare metru facut pe marginea strazii, in zgomotul masinilor, in cautarea unui amarat de trotuar….

Fericiti trebuie sa fie cei pe care calatoriile ii salveaza…..chiar si pentru o zi.

imi doresc sa pastrez oamenii buni alaturi si cu ei, prin ei sa vad lumina din jur.

Rugӑ pentru iertare

Mӑ iartӑ, Doamne, cӑ am indrӑznit sӑ sper,
C-am ridicat prea des privirea cӑtre cer,
Ṣi c-am furat adeseori din soare
Ba raze calde, ba sӑgeti ucigӑtoare

Mӑ iartӑ c-am fost om si c-am rӑbdat,
C-adesea cu durerea m-am culcat,
C-am rȃs cȃnd sufletu-mi era furtunӑ,
C-am plȃns atunci cȃnd era vreme bunӑ.

Mӑ iartӑ azi cӑ ieri am strȃns sub pleoape
Toți norii toamnei ce i-am transformat in ape,
In ape tulburi, adȃnci si sӑrate
Ṣi le—am vӑrsat pe toate, Doamne, toate…

S.C
.

Tăcere

Între noi
tăcerea urzeşte
poveşti de dragoste,
cu ite de dor,
cuvintele se preling
in rugăciune,
timpul şi spatiul
fuzioneaza tainic.
Intre noi
tăcerea opreste
secundele
impletindu - le
cu flori de lumină
in sufletele noaste.
Intre noi
tăcerea respiră lent
ascultand ecoul.
inimilor.

câteodată

mi-e teamă
că n-am să te mai găsesc in vise
şi c-aş putea uita
să mai fiu in gândurile tale,
mi-e teamă
că nu te-aş mai putea invăţa
să zbori
şi că nu aş putea sa-ţi aud intrebările mute;
mi-e teamă
că sărutările tale
nu se vor mai opri pe buzele mele fierbinţi,
mi-e teamă că nu vei mai vrea
să-mi şopteşti numele…
mi-e teamă că gândurile mele o iau razna
şi se rătăcesc la marginea orelor,
mi-e teama de necuvintele rostite
după o noapte plină de tăceri…
şi atunci te aştept, pulbere de stele,
să-ţi mângâi uşor tâmplele….

Amurgul unui vis

Poate că te-ai plictisit să tot asculţi cât de mult însemni pentru mine, dar eu nu mă pot sătura să ţi-o repet. Nu a fost intotdeauna aşa… poate că mărturisindu-mi sentimentele imi este mai bine, mă eliberez de povara de a te şti departe de mine… Uneori închid ochii şi te văd, iţi aud vocea blândă fără să imi vorbeşti…Îţi întind mâna, iar tu mă prinzi uşor şi mă tragi lângă tine. Iţi simt caldura trupului şi mă topesc în îmbrăţişarea ta. Totul pare atât de real… şi totuşi e doar un vis care se destramă in zori. Răsăritul mă găseşte scriindu-ţi poveşti cu final fericit…O lacrimă se desprinde din ochii mei, tulburându-le verdele şi se prelinge pe obraz…Se spune că iubirea poate vindeca orice …oare? Lacrima prelinsă se răceste pe obraz. Tresar şi mă gandesc la ce însemn eu pentru tine… Intrebarea imi scrijeleşte sufletul…

Mi-e cald. De la lumină vine caldură şi ochiul tresare văzând o scânteie...

Te cer. Pasii tăi urmează unul altuia, plictisiti de praful ce ii leagă de pământ. Eziti la fiecare miscare - o greutate pe care nu o pot vedea sta atârnată de tine şi  te trage-napoi, o piatră de moară. Te prind. Mâinile-ti sunt reci, inclestate si fixe; din ele mai străbate doar golul.

Vrei să lupti. Dar mă vezi doar pe mine şi  te dai inapoi. Cauti moartea, ca vie scăpare. Dar nu eu, nu prin mine, nu aici. Nu ma mişc. Mă priveşti cu mirare, si-un urlet de fiară ti se - opreşte pe buze. Văd durere, un suflet ce nu vrea să plece, o viată ce nu vrea să stea. Impietrit, cu ochii inchişi, ani lumina de soare, laşi să curgă-un oftat. Te ating. Si văd cum o lume se naşte in tine, cum umba se-neacă şi devii iară tu....

Stiam…

Îmi spui că vrei să mă salvezi de mine… Şi râd răvăşit. Vrei de fapt să mă desparţi de mine nu să mă salvezi . De ce să mă salvezi de propriul Eu, de propria conştiinţă?… Rămâi pentru un timp fără replică, poate căutând, arma revanşei, dar ecoul gândurilor tale nu mai ajunge până la timpanele mele. Te uiţi răsucit, în stânga, în spate, pari neliniştit. Eşti grăbit? Azi se vând suflete? Aaa... şi urmăreşti să nu vină cumpărători prea mulţi. Te privesc cu indulgenţă şi realizez că nimic din forma conştiinţei tale nu poate fi salvat… Te privesc cu resemnare că valorile concepţiilor tale se vor pierde în timp şi nimeni nu va şti că au existat, că nu ai dat aripi unor suflete să se descopere pe sine, să-şi descopere talentul. Vorbeşti precipitat şi pare că arunci înserare pe tot cuprinsul deşertului ăsta. Pustiul le adulmecă şi le lasă ca o ceaţă deasupra ţesăturilor sale. Aş vrea să-ţi desenez azi Pământul… Dar bine spui ce rost mai are, când  aici domneşte întunericul, e beznă şi claustrofobie, bezna pare a se întrona cu fiecare celulă de timp ce trece pe lângă tâmplele noastre. Prinzi o sferă de timp şi o priveşti cercetător… Azi iar vânăm fluturii din negură? Îmbătrâneşte timpul şi rămâi privind apusul îngândurat… Aş crede dacă nu te-aş cunoaşte până la ultima nervură mentală, că te pândesc lacrimile. Râzi în cascade, râzi demonic şi te opreşti aruncând o privire glacială spre dispreţ. Învingătorii nu au voie să plângă, nu au dreptul. Plâng în ei, plâng gândind, în trăiri dar nu în fapt şi în … fapte… Faptele nu trebuie să trădeze starea de tristeţe, de gardă coborâtă, de vulnerabil. Plângi pentru tine şi atât. Fapte plânse… Parcă începi să te domoleşti şi recazi în starea de meditaţie. Îmbătrânim? A apărut pe sufletul meu primul rid? M-am maturizat? Cu cât pătrunzi în existenţă cu atât te răsfiri mai mult spiritual, te risipeşti în Univers. La un moment dat apare dezamăgirea şi cred că asta veştejeşte sufletul tânăr, îl usucă. Cu cât descoperi noi perspective cu atât se mistuie mai mult sufletul pentru că ceea ce descoperi cu imaginea deja ideală formată nu vor coincide. E un joc în care principalii arbitrii sunt: obiectivitate şi subiectivitate. Dezamăgirea îţi seceră aripile. Rămâi o bucată de lut în forfota ploii… Vorbesc singură, ca mai întotdeauna şi cuvintele mele nu găsesc adăpost la tine. Te prefaci că numeri firele de nisip, le despici, le împleteşti şi vrei să cuprinzi talia împrejurimilor cu un brâu din ore… Te uiţi revoltat spre mine şi începi să strigi că fuge pământul de sub noi, că e alunecare de teren, că o sa se surpe criptele şi o să cadă crepusculul peste noi. Eşti agitat şi începe să-ţi tremure vorba. Te roteşti în jurul aceluiaşi punct şi cauţi sprijin… Oare ce te-a tulburat înăuntru aşa?

Ultimul refugiu

Ultimul refugiu e-n inimă
un loc mai retras decât toate,
un loc unde plouă cu vise.

Clepsidra

Ridic in palme
nisipul fierbinte
dintre mine şi mare…
de la inălţimea tâmplelor,
marea se vede mai mică
decât zbuciumul viselor mele…
şi atunci, de ce
clepsidra e goală?

„Bine te-am regăsit!”

Intâlnirea noastra a fost
doar o intâmplare
sau un capriciu al destinului?
Am recunoscut surâsul tau
cald si nepătruns,
doar îmi întind braţele să cuprind
secundele pierdute-n ochii tăi.
Întinde mâna ca să mă găseşti,
intinde doar mâna, fără cuvinte…
Te stiu acolo unde esti,
te simt in fiecare secundă
ce curge ostenită peste mine.
Când tac
doar lacrimile ne despart…
Ascultă-mi tăcerea
cum seceră vise.

Frumusetea e in ochii celui care priveste

Vrei să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să le iubeşti? Priveşte-le de departe. Uneori plătim mai mult pentru lucrurile pe care le primim gratis.
Nici frumuseţea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înţelepciunea şi cumpătarea.
Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te! Dacă vrei să fii fericit o viaţă, iartă! Răzbunându-te te faci egal cu adversarul, iertându-l, te araţi superior lui. Dacă s-ar clădi CASA FERICIRII, cea mai mare încăpere ar fi SALA DE AŞTEPTARE …
Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu.
Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea!

Intâlnire

Intinde-mi mâna peste timp şi zare,
Intinde-o peste constelaţii, pe sub nori
Şi vino langa mine-n ceas de noapte
Şi pleacă dimineaţa, până-n zori!

Te chem cu şoapte-n fiecare seară
Ca să te-alint pe buzele-ţi fierbinţi,
Să-ţi sorb amarul care mă-nfioară,
Să mă cuprinzi cu bratele-ţi cuminţi.

Ne-am intâlnit la margine de ceas,
La margine de dor viclean, nebun
Şi nu vom şti cât timp va fi rămas
Să pribegim noi doi pe-acelaşi drum.

Şi cât va dainui povestea noastră,
Cât ochi-mi verzi vor sparge depărtări,
Când inflori-va floarea mea albastră
Tu vei veni pe-aceleaşi vechi cărări.

Te-aştept s-ajungi şi, dincolo de moarte,
Să-mi dai sărutul fără de păcat
Chiar dacă eşti acum aşa departe
De tine veşnicia m-a legat.

Ascult suspinul verde-al ierbii sub ploaia dulce de flori albe de cires si cerul inalt, brăzdat de ciocârlii…Mă gândesc la un om, la mine, la sentimentele mele, la prezent, la viitor şi in gândurile mele se strecoară o intrebare: “Ce e iubirea?” Ţie ce ţi-ar veni vine in minte dacă te-ar intreaba cineva ce este iubirea?  să răspundem atât de diferit, căci iubirea nu poate fi explicată in intregime. Nimeni nu poate sa spuna că a inţeles in esenţă ce este iubirea? E o taină pe care o purtăm in noi, e minune, nebunie, febră, delir şi, totuşi, cea mai placută nebunie care există, pentru că ne poartă dincolo de noi insine, dând aripi sufletului sa zboare…, nu ştim de unde vine şi nu ştim unde o să ne ducă. Iubirea se naşte in noi, o simţim ca pe un sentiment unic, e ca o flacară, un fel de combustie internă. Când iubim, percepţia din jurul nostru se schimba, iar starea aceasta curge prin noi. Totul dispare, nu mai există decât dorinţa ca celălalt să ne iubească la fel de mult şi il vrem numai pentru noi. Nevoia de iubire este atat de mare, incât, preferăm să fim mintiţi uneori, decât să primim in faţă crudul adevăr – că nu suntem iubiţi şi că sentimentului nostru nu i se răspunde cu aceeasi măsură. S-a spus că iubirea nu este de esenţa umană şi că poartă in ea un strop din puritatea divină. Nimeni nu se poate lăuda că a inventat iubirea, ea nici nu se poate transmite din generaţie in generaţie, nici nu se poate invăţa de la cineva şi nici nu depinde de caracterul omului sau de vârstă. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire până in ultima clipă de viaţă. Acolo unde dispare, sufletul e pârjolit. Toate religiile lumii propovăduiesc iubirea ca fiind cea mai desăvârşită condiţie umană. Cele mai mari sacrificii omeneşti s-au facut din iubire, literatura abundă de creaţii pe aceasta temă. Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Lancelot şi Guinevere, Orfeu şi Euridice, Cleopatra şi Marc Antoniu, Hamlet şi Ofelia, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Ulise si Penelope sunt cupluri celebre, a caror iubire este aparent imposibilăa, dar demonstrează, incă o dată, că dragostea invinge orice barieră. Sensul cuvantului “a-mor” (fara moarte) este iubirea. Asta inseamnă ca iubirea poate sa treacă dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, căci la urma urmelor, tot ce contează in viata in mod deplin, este iubirea. Căldura sufletească dată de iubire dă viaţă infinitelor entităţi ce alcătuiesc universul, crează forme, invie, luminează. Iluminarea, inţelepciunea, vin pe calea iubirii, ţin de bucuria de a trai iluzia. Se intâmplă ca uneori iubirea să ne aducă si suferinta, să mai incurce iţele sau să dea naştere unor situaţii mai deosebite. Nu există o reţetă pentru iubire, există doar acea chimie care se intâmplă intre oameni, singura valabilă. E foarte diferită la fiecare cuplu de indragostiţi, un unicat indescifrabil. Iţi poţi imagina cum ar arăta omenirea dacă ar fi lipsită de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinţe, care stă la baza vieţii, refugiul celor asupriţi, acoperământul celor dezgoliţi, speranţa celor deznadajduiţi, hrana celor infometaţi, apa celor insetaţi? Dar cum ar fi dacă, măcar numai pentru o zi, iubirea ar fi stăpână pe toate inimile, iar oamenii s-ar imbraţisa si ar cânta?

“Iubirea este aripa daruita de Dumnezeu sufletului, pentru ca sa urce pana la El.”

(Michelangelo)

“Nu maretia gesturilor noastre conteaza, ci cantitatea de dragoste cu care le-am facut.”

(Maica Tereza)

Iubirea inseamna a fi doi si a nu fi decat unul. Un barbat si o femeie ce se topesc intr-un inger.” ( Victor Hugo )

“Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima.”

(Gabriel Garcia Marquez)

“In prietenie, toate gandurile, toate dorintele, toate asteptarile se nasc in tacere si se impart intr-o bucurie muta.” (Kahlil Gibran)

“Cand dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite in armonia raiului.”(Shakespeare)

Păreri

mi s-a părut
că ţi-am auzit
chemarea-n noapte
strigăt de dor
promisiuni fierbinţi
mă evapor uşor
călătorind pe-o adiere
spre a mă condensa
pe trupul tău
tremurând în aşteptare
sublimând strop cu strop
pasiunea nebună
a regăsirii de noi
în contopirea flămândă
a trupurilor dezănţuite…
tu m-ai strigat
sau e doar o părere?

Şi tac…

Aleg să tac…
Aducerile-aminte
Se-neacă in şoapte,
In zbor de cuvinte.
Aleg să slobod
Păcatul cel greu
Şi dorul ce zace
In sufletul meu.
Imi vine să tac
Şi aleg să vorbesc,
Imi vine să strig
Cât de mult te iubesc.
Şi totuşi iar tac
Si-atunci te alint
Cu lacrimi de plumb
Parcă-ar fi un colind,
Te simt, te cuprind
Cu aripi de vis,
Te-nalţi, te cobori,
Te laşi necuprins,
Mă urci până-n nori,
m-anini lâng-o stea
şi-acolo, in cer
eu sunt doar a ta.
Imi vine să tac
Şi să cern chipul tau
Prin sita de vise
A dorului greu.
Eu tac, tu priveşti
Te uiţi ca si cand
Doar noi, tu şi eu
Am mai fi pe pământ.