Ma uit la omul ce se straduieste sa ramana drept langa mine, el-drept, fara a face plecaciuni in fata capriciilor mele. Ma uit si mi-e mila, pentru ca in acelasi timp rautatea din suflet imi bate-n urechi si-mi cere sa ma opresc din a-l iubi.
Incerc sa ii intind o mana, dar fibrele musculare mi se dezlipesc de oase si nu-mi iese decat un scrasnet de durere.
Ii intind buzele, caci mi le cere, dar le simt ascutite, subtiri si inselatoare ca guta, gata sa ii taie rasuflarea si dorinta.
Ma vede inchistata si ma-ntreaba de ce, uitandu-se cu ochi mirati spre mine. I-as spune tot, sa-l fac sa inteleaga, dar imi aduc aminte ca fiecare din noi e doar imagine omului pe care ceilalti il creeaza si tac. El este omul pe care mi l-am schitat ani de-a randul- pe trotuarele pline de indragostiti si pe strazile sterse de ploaie, pe peretii fara tablouri din fiecare camera in care am locuit si pe gresia fiecarei bai de care mi-am atins trupul, peste tot- el este omul care nu exista.
Ii raspuns neputincioasa cu o privire aruncata-n trecut si ma-ntind in mijlocul camerei, cu ochii indreptati spre nimic.