Scrisoare de ziua ta...

Iti amintesti? Anul trecut, de ziua ta, iti scrisesem;... o scrisoare alcatuita nu din cuvinte, ci franturi de suflet. Anul acesta nu ti-am mai scris, imi dorisem sa fiu langa tine, dar..." Te-am intalnit la mijloc de toamna, intamplator, datorita tehnologiei si pasiunii mele de a folosi internetul. “Te-am intalnit” este un mod de a descrie starea mea sufletesca de atunci, cand am dialogat prin cateva mesaje! O seara,… caci pe a doua am asteptat-o ca pe o sarbatoare. Tot atunci ti-am auzit vocea, dupa cateva intreruperi ale dialogului nostru scris! Eu aveam glasul sfarsit de emotie, tu – mirat si intrigat totodata cand ai aflat ca sunt casatorita. N-am avut atunci curaj sa-ti explic care este situatia mea, dar am simtit ca nu trebuie sa te mai pierd inca o data, caci aceasta a fost senzatia cand ti-am auzit vocea: ca te-am regasit dupa o indelungata absenta. Nu m-am indragostit atunci de tine, caci te iubeam deja cu mult inainte! De atunci pe tine te vad primul de cum deschid ochii, diminetile, si nici lumina zilei nu reuseste sa te ascunda in uitare…. Tu, tot tu, singur tu, si ma simt agatata de tine ca de o locomotiva ce nu stie de mine, alergand cu iubire in suflet spre o destinatie ce nu era a mea. Fac un drum doar al meu, lovindu-ma de copacii de pe margini, de idei preconcepute si de tine. Si, atunci cand raman in urma, agatata de vreo ramura sau trantita intre pietre, ma suni. O iau de la capat, te caut, te-ajung si ma prind de tine, ca apoi sa fac un alt drum pe care sa raman singura, asteptandu-ti semnalul….. Iubesc…pana si frantura ta de umbra o iubesc…si singurul mod de a masura iubirea mea este sufletul tau. Nu vreau sa devenim coconi, infasurati in propriile ganduri si lucruri incat sa ne fie greu sa ajungem unul la altul….Si nu stiu daca sa astept, asa cum am facut pana acum, sau sa fac ceva necunoscut mie, ceva salvator pentru noi…nu gasesc puterea din ziua in care te-am simtit al meu si, plina de tine, am spus ca vreau sa mergem pe acelasi drum. Stiu insa ca oriunde voi fi ma va macina singuratatea pe care am insamantat-o in sulfetul meu….ca orice pas fara tine as face va mai rasari inca un gand, inca o tristete….si ca asta e crucea mea, mare si grea, pe care o mut de pe un umar pe altul, de pe o zi pe alta… Imi pastrez pasii, sa nu fiu obosita atunci cand vei ajunge aproape. Imi pitesc zambetul, pentru a ti-l darui tie in fiecare dimineata. Imi ucid tacerea, stiind ca-ti plac cuvintele….Dar nu te gasesc decat pe tine, mereu precaut cu iubirea… Uneori radem…Trist e ca ne hranim rasul din neajunsurile vietii si din nimicnicia pastrata a sufletului. Ne fardam prin cuvinte elevate si pornim la drum, cautatori de maruntisuri in suflete mari. Ne sperie drumul….si facem din colturi o lume, din sulfet – nimic…Ma aliniez atunci tacerii…o tacere atat de plina, ca as putea sa-mi pierd rasuflarea…si… desenez iar cuvinte! Si-astept sa te nasti, sa vii fara-a pleca, sa fii far-a cere…Acum nu pot gasi cuvinte pe care sa le astern in continuarea punctelor de suspensie, sau intre “a cere” si punctele de suspensie. Cel mult as pune un final “Iti multumesc pentru a ma fi ascultat. Sunt fericita acum…si chiar daca .nimic nu se-arata mai rece ca timpul, as vrea sa simti ca nimeni nu-i mai iubit decat tine! Iar asta n-a fost nimic mai mult decat o scrisoare… o scrisoare pe care ti-am scris-o de ziua ta!"... 
Am uitat cuvintele,
nu mi-a rămas decât unul
stins, nerostit
strivit de buzele tale.
Am uitat cuvintele,
căci
am trecut prin dragoste
desculţă,
şi m-am imbătat
cu miros de poveste,
in timp ce tălpile imi sângerau.
Am uitat cuvintele,
de teamă să nu calc pe vise
şi
odată cu ele
m-am uitat pe mine!