Drum

am lasat o lume, devenita buna, pentru a construi alta, mai mica, dar mai puternica. am plecat, cu tot sufletul, pe un drum pe care il stiam intortocheat, crezand ca voi avea puterea sa il indrept. mi-am mai dat o sansa....am zis ca mai am energie sa netezesc pietrele colturoase si sa fac un tablou.
s-a dat startul. am pornit cu gandul ca vom fi impreuna, nici primii si nici ultimii. m-am agatat de mana mare si am crezut, cu toata inima, ca ea ma va duce la capat, ca imi va scoate ghimpii infipti in talpi pana sa ne fi intalnit, ca imi va arata poteca cea mai scurta.
mi-am rotunjit pumnul si l-am ascuns in mana mare. de-atata caldura, nu am simtit ca pietre ce-i ieseau de sub picioare imi loveau mie gleznele. am inceput sa schioapat. am simtit durere. nu am putut incetini, pentru ca mana puternica devenise un menghine din care nu puteam sa mai scap.
nici n-am putut tine pasul. muntii si marile mi se scurgeau prin fata ochilor, ca intr-un tunel al timpului. oasele mainii au inceput sa se lungeasca. inceieturile au inceput sa paraie, sa usture si apoi sa friga. cand am remarcat cat ne-am indepartat, si sufletul a inceput sa paraie, sa usture si sa friga....
oasele mi-au devenit acum fire de ata ce stau sa plezneasca....nici munti, nici mari, nici drumul insasi nu il mai vad...