Mi-e dor de tine, tată!

Tată, sunt atât de singură...
şi inaltul cerului îmi tulbură
liniştea din inima mea,
am incetat demult sa fiu fetiţa ta!
Alerg prin noapte şi prin zi,
Tu doar in gândul meu vei fi
Şi voi ofta, tată, mereu
de dorul tău.
Imi amintesc cum ma purtai in cârcă,
Deşi veneai acasă obosit.
Mă luai de mână si cu mine te plimbai
Şi cât de mândru răspundeai
Atunci când lumea te-ntreba,
Spuneai: „Ea este fata mea!”
Mă luai in braţe părinteşte,
Mă dojeneai, dacă greşeam,
Iar mâna ta mi-o aşezai pe creştet
Şi vorba aspră imi era alean.
Mă ocărai dacă-ti ieşeam din vorbă
De câte ori, m-a biciuit ocara
Dar astăzi imi dau seama, dragă tată
De câtă dragoste era –n mustrarea ta!
De-atâtea ori am implorat de Domnul,
Să mi te-ntoarcă, tată, inapoi
De-atâtea ori mi-am inecat suspinul
Şi am rămas privind la cer, cu ochii goi!
Cât n-as fi dat ca să te ştiu acasă
Să stiu că mă aştepti cu drag,
să mă alinţi c-o vorbă bună
să-ti sar in brate, cand te văd in prag!
Mă uit la cer,
Privirea-mi este goală,
De sus nu mai primesc niciun răspuns...
Zadarnic te astept, tătuca dragă,
Incerc să ma ridic,
Dar zâmbetul mi se ineacă-n plâns!