Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor, de Ute Ehrhardt

“Ute Ehrhardt, licentiata in psihologie, s-a nascut in 1956 la Kassel. Din 1976 lucreaza in domeniul formarii adultilor, iar din 1980 este conferentiar independent in sfera perfectionarii profesionale. Principalele probleme abordate: planificarea carierei, comunicarea si optimizarea facultatilor si aptitudinilor proprii. Din 1984 conduce impreuna cu partenerul ei, Wilhelm Johnen, un cabinet de consiliere psihoeconomica. Este autoarea volumelor: Und jeden Tag ein bischen boser, Die Hlugere gibt nicht mehr nach. Frauen sind einfach besser.”
Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor est un fel de ghid al femeilor, care explica comportamentul lor in societate si in viata de zi cu zi. Cand citim “fetele rele”, nu trebuie sa ne gandim chiar la intelesul cuvintelor scrise, “fetele rele” se refera la fetele indraznete, fetele care ies din tiparul obisnuit si nu se tem sa spuna propriile idei celorlalti.
“Fetele rele” stiu ce vor de la viata, si nu le este frica sa isi atinga propriile scopuri, chiar daca unora nu le place acest lucru. In schimb “fetele bune” sunt  fetele carora le este frica sa faca ceea ce vor, le este frica de exprimarea propriilor ganduri, temandu-se ca cu aceasta toata lumea le va considera niste “hiene” si nimeni nu le va iubi.
Fetelor bune le este frica sa para indraznete si niciodata nu vor face primul pas, de teama  ca prietenii si apropiatii le vor respinge, in schimb fetele rele nu se tem de provocari si vor face tot ce le sta in putinta sa reuseasca in viata fara sa le  fie frica de nimic.

Nu cunosc nicio cale sigura care sa duca la succes, dar cunosc una care duce sigur la insucces: incercarea de a-i multumi pe toti. Platon

pag. 143: “(…) Asa se explica si ideea pe care o au unii oameni despre ei insisi, niste oameni care se considera inteligenti, norocosi, ghinionisti sau insignifianti. Si pentru ca porumbeii zboara doar acolo unde se afla alti porumbei, si sistemul asteptarilor, al succesului sau insuccesului, functioneaza la fel.
Femeile care au invatat de cand erau mici ca au mai putina valoare decat altele isi formeaza o imagine despre ele insele corespunzatoare reprezentarilor care le-au fost inoculate.
Imaginile pe care si le fac oamenii despre ei insisi se mai fixeaza si din cauza ca ei au o memorie selectiva. Ei tin minte lucrurile care le confirma atitudinea si cred apoi ca asa este in realitate. Oamenii percep mai usor si mai clar lucrurile la care se asteapta. Cele care corespund intr-o masura mai mica reprezentarilor proprii sunt mai putin asteptate si uitate mai repede. (…) Omul vede ceea ce este obisnuit sa vada si inregistreaza lucrurile la care se asteapta. Cand cineva nu poate vedea un lucru care nu se incadreaza in propria sa imagine, atunci exceptia confirma regula.”

pag. 204: (…) S-ar putea ca barbatul si femeia sa fie azi, ce-i drept, concurenti, dar ei nu sunt in mod automat dusmani. Barbatii sunt concurentii care, in momentul de fata, poate ca au un pas avans, ca in orice joc, si aici curajul, spiritul de initiativa si perseverenta vor duce la atingerea scopului. Sau asteptati, ca la Malefiz, ca ceilalti sa va dea la o parte piedicile din cale? Prin urmare: nu va mai plangeti atata ca lumea e rea. Aceasta atitudine nu a ajutat pe nimeni sa progreseze. Ceea ce le poate ajuta pe femei sa mearga inainte este sa ia o decizie clara impotriva propriei lor mentalitati de subordonare. Fiindca aceasta mentalitate mai conduce si azi, din pacate, comportamentul multor femei; uneori ea ramane in subconstient, dar actioneaza, oricum, in sens contrar propriei evolutii. Ea le impiedica pe femei sa-si formeze un sentiment sanatos al propriei valori. Eu numesc aceasta mentalitate a femeilor care se franeaza si se neaga pe ele insele sindromul Mona Lisa. Pentru ca zambetul ei impenetrabil reprezinta pentru mine simbolul cel mai puternic al supunerii feminine.
Daca ati stat mai mult timp in fata tabloului lui Da Vinci de la Luvru, veti simti, probabil, tristetea plina de melancolie a zambetului ei. (…) Multa vreme nu mi-a fost clar care era cauza repulsiei pe care mi-o provoca. Pana cand am recunoscut in zambetul Mona Lisei ceea ce vazusem atat de des in sedintele terapeutice pe care le conduc: un semnal sigur al renuntarii feminine. Mai exista si o alta tratare artistica a acestei teme – renuntarea de sine feminina- care m-a miscat si mai mult. (…)
Am stat adeseori, la seminarii si sedinte, in fata unor femei al caror zambet are o calitate asemanatoare. Chiar in cazul in care partenerul le umilea, le jignea sau le trata rau, ele mai aveau pe chip un zambet disperat. El ramanea, cand vorbeau despre speranta sau despre perioada fericita de la inceputul relatiei lor. (…) Femeile trebuie sa reziste pe parcursul unei portiuni de drum anevoioase, poana cand vor putea sa stea in fata vechiului sau noului lor partener cu niste sentimente pline de demnitate.

pag. 260: “(…) Modestia are multe “cauze”: o constienta de sine slaba, asteptarea unor recompense ceresti sau pamantesti, teama de conflicte si, nu in ultimul rand, speranta de a te bucura de ocrotire si respect. Multe femei ascund cu multa pricepere in spatele modestiei indoiala asupra propriei lor competente de specialitate si a capacitatii de a se descurca in viata. Ele spera ca prin supunerea plina de respect, bine mascata, vor fi ferite mai bine de atacuri si critici din partea colegilor sau a partenerului lor. (…)”

pag. 274: “(…) Femeile trebuie sa inceteze sa se  mai planga de structurile existete ale puterii si de imaginile rolurilor si sa mai sufere intr-un mod lipsit de sens. Asa ceva nu face pe nimeni sa progreseze. Trebuie sa deveniti dvs. insiva atente si sa va atrageti una alteia atentia cand alunecati din nou in niste clisee vechi. Trebuie sa va fiti sprijin uneia alteia, cu sfatul si cu fapta, si sa va invingeti impreuna momentele de criza. (…)
De asemenea, nicio femeie nu va ajunge departe daca va cauta sa le arate barbatilor tot ce au gresit ei si sa-si risipeasca fortele tinand tirade critice la adresa lor sau chiar nutrind sentimente de ura fata de sexul opus. Aceste atacuri nimeresc in gol sau se intorc impotriva femeii. E nevoie de spirit constructiv, nu distructiv. Femeile trebuie sa actioneze din prorpie initiativa, fara a astepta sa fie impinse de la spate.(…)
(…) Femeia modesta si dispusa sa ajute este o veritabila dubla greseala. (…)”

pag. 279- 278: “Intrebati-va: Intodeuna cand eu sunt… sunt asa pentru ca asa vreau cu adevarat? Ori ma comport asa pentru ca altii se asteapta de la mine la acest lucru, sau poate eu presupun ca altii asteapta de la mine un asemenea comportament? (…) Incercati sa gasiti in niste situatii critice raspunsuri concrete la aceste intrebari:

Care sunt dorintele mele?
Ce motiv imi determina modul de a actiona?
Ce astept in schimb, daca ma port intr-un anumit fel?
Ce cai duc spre telul meu?
Ce gesturi alternative, ce modele lingvistice si de actiune am, in afara celor care imi vin in minte imediat?
Care este dispozitia mea chiar in acest moment?
Ce mi-ar placea sa fac cel mai mult?
Ce este cel mai bine pentru mine?
Ce s-ar putea intampla daca as persevera?
Ce temeri ma opresc sa o fac?
Cum ma simt cand imi dau seama clar ca imi trec cu vedere propriile interese si ma neg astfel pe mine insami?
Cum ma voi simti: maine/ saptamana viitoare/ luna viitoare/ anul viitor?
Cum m-am simtit in niste situatii comparabile cu acestea?” (…)

” Trebuie să fii recunoscător dacă ai avut norocul să iubești sau să taci, dacă n-ai simțit, niciodată că o cruce se duce de unul singur, dar o dragoste se duce în doi, altfel se transformă și ea în cruce ... ” - Octavian Paler

” Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atat de frumos? Dacă maine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişîndu-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege! ” - Ileana Vulpescu, în Arta conversaţiei

 ” Cand pierzi dragostea, pierzi totul. Pierzi visele, speranţele, încrederea, demnitatea, respectul de sine, dorinţa de viaţă... Altarele din suflet se prăbuşesc cu zgomot, iar icoanele la care te-ai închinat cu credinţă şi veneraţie se scufundă în mocirlă. Lumea moare sub ochii tăi şi nimic nu pare s-o mai poată salva... ” - Pavel Coruţ

Cine eşti tu, fată cu ochii sidefaţi ? Cum ai ajuns tu pe lume gândind adânc în cenuşiul materiei lumeşti ? De ce când tu râzi, codrii multiplică cristalele, rostogoale organice duse pană în adâncuri de pământ ? De ce când tu plângi, plopii-şi pleacă braţele spre tine să te mângaie ? De ce tu, fată cu ochii de chihlimbar vezi lumea rea, de ce ai dreptate în toate ? De ce tu, o tanără cu trupul neîmplinit te mlădiezi ca o floare ? De ce şoapta ta susură ca unda unei ape ? De ce buzele tale se răsfrang sub roşeala zmeurei dulci sărutate de parfumul pădurilor şi al stancilor de pe care coboară ? De ce tu, în ciuda atator flori ce te-au nins, albe şi negre, vitalitate şi moarte, ai un nume visător ? De ce tu, omul logic, cel care soarbe mereu din cunoştinţe uitate de lume, te numeşti ....?