Când ai plecat, alegând ca destinaţie Silenzio Stampa, ai uitat să joci „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, sacrificând trandafirul pe care nu mi l-ai dat niciodată. Aș fi avut un indiciu, ca-n Hansel și Gretel, dar aşa… Unde să vin? Unde să te caut, dacă ninge atipic? Nu ştii că toate străzile devin brusc surori și nu-ți mai pot recunoaşte urmele tăcute? Nu-mi răspunde…
Lasă-mi lumea să intre în panică, lasă-mi pulsul în stand-by și ochii împăienjeniți. Lasă-mă să întreb toţi oamenii de zăpadă dacă te-au văzut, să invidiez toate îmbrățișările fragede din mijlocul străzii și să adorm pe scările caselor străine, propovăduind minunea noastră.
Lasă-mă să nu am cui să spun că ți-am scris în fiecare zi despre colindul din sufletul meu pe care n-am știut să ți-l cânt. Lasă-mă să recitesc aceste scrisori până când fiecare virgula te compune sărutându-mi podul palmei… a renaștere. Lasă-mă să mă întorc vlăguită, să mă așez lângă brad, orbind în jocul de lumini care suspină-n locul meu....
De fiecare dată când pornesc în căutarea ta, mă trezesc cu mâna pe piept. Se spune că sunt dureri care dor și dureri care te schimbă. Durerea acestui dor mi-aduce-n suflet fâlfâit de cocori și parfum de lăcrămioare, în miezul iernii. Nu aș putea să regret că mi-e dor și doare, fiindcă ar însemna să dărâm locul din inima mea pe care l-ai construit, l-ai zugrăvit, l-ai mobilat, l-ai decorat în mii de forme și culori, cu migală, lăsându-l atât de… „acasă”. Un loc în care nu ar putea locui altcineva și pe care-l vizitez de fiecare dată când viața mă lasă în genunchi sau, dimpotrivă, când mă ridică pe cele mai înalte culmi. Acolo nu ajunge iarna niciodată, nu îngheață geamurile și nu intră gerul pe gaura cheii. Nu-mi rămâne decât să te aştept acolo…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumiri tuturor celor care trec pe aici!