In cautarea eului pierdut

Sunt cel mai prost arhitect al sufletului meu si, desi am o imaginatie bogata, nu pot sa ma laud cu o lucrare finisata, slefuita si de care sa fiu mandra. Imaginatia, cel mai bun prieten al meu, imi arata cele mai neasteptate solutii, unele ireale sau irealizabile, iar uneori, asa cum fac adesea prietenii cei mai buni, ma ia la misto. Ma straduiesc sa fac lucrurile sa fie simple, dar e atat de complicat sa fac asta! Nu doar deciziile pe care le luăm ne afectează, ci şi cele pe care le amânăm. Sau, mai rău, pe care nu le luăm. Iar timpul ne este cel mai adesea dusman pentru suflet.
Oare am sufletul bolnav de boala, de batranete sau de teama de a imbatrani sau de tine? Vreau sa ma regasesc, sa pot zambi larg, luminos, sa ma pot bucura de lucrurile marunte din jurul meu. De cate ori imi indrept atentia catre altceva, de cate ori am o preocupare pe care initial o cred interesanta si in stare sa ma captiveze, gandul zboara acolo, acolo unde mi-a ramas sufletul, si ma doare fara sa simt durere, si sunt trista fara sa se vada tristetea pe chipul meu. Zambesc amar si imi spun: "maine va fi mai bine!". Si tot asa, astept ziua aceea de maine...caci nu vreau sa cred ca m-am inselat, nu pot sa cred ca m-am amagit,..Si, fara sa mai fac o prioritate din nimeni, pornesc in cautarea mea, a eului pierdut!