S-a terminat... Acum poate e prea tarziu să mai adaug ceva la tot ce-a fost frumos, am depănat atâtea amintiri, atâtea gânduri, atatea intamplari, incat mi-a amutit gândul printre lacrimi...Iubirea pe care o credeam o poveste frumoasă cu final fericit şi în care eu m-am dăruit în întregime, s-a risipit ca un nor...
Despărţirea înseamnă pentru mine o lovitură atât de puternică, încât a avut forţa să îmi răstoarne întreg universul şi să mă facă să îmi pierd tot echilibrul sufletesc. Sufăr şi regret timpul pe care l-am irosit alături de un om lângă care mă vedeam până la sfârşitul drumului meu. Mă întreb obsesiv de ce ne-am intâlnit dacă nu suntem facuti unul pentru altul, de ce sufletul ti-l ia totdeauna cel care nu are nevoie de el, de ce s-a întâmplat aşa, ce nu am făcut bine, de ce trebuie sa iubim asa de mult o persoană cu care nu o să fim niciodată şi nu pot scăpa de întrebările care îmi provoacă atâta durere... fiindcă nu am primit niciun răspuns sincer şi rezonabil, ci doar scuze puerile ale unui om imatur şi indecis, care, probabil că doar m-a folosit ca să îşi umple singurătatea. Vreau sa uit, dar mereu imi reamintesc clipele petrecute impreună şi atunci imi vine să mor de dorul lor! Imi reamintesc prima strangere de mână, primul sărut..., chiar şi bataile inimilor noaste, cât eram de emotionată, cât era de incurcat...Am crezut totdeauna ca el este omul pe care l-am aşteptat o viata, am stiut insa de la bun inceput ca va pleca, dar inima a refuzat sa creadă...Am visat alături de el, dar acum toate visele mi s-au spulberat; nu credeam că distanta dintre noi ne va desparti. Cu ochii minţii revăd cum m-a privit pentru ultima dată in ochi...Nu credeam că ultimul sarut va fi atat de plin de suferintă! Am fost atât de prinsă în durerea pe care o trăiesc, încât nu mai întrezăresc nicio speranţă la fericire. Mi-a luat totul: pacea sufletească, vise, sentimente, încredere...Acum poate că este fericit, stiu că nu mai insemn nimic pentru el, dar mă multumesc că a fost candva cea aleasă...Viaţa nu se termină deodată cu plecarea lui, mai ales că destinul ne-a legat pe veci cu lanţuri invizibile. Iubindu-l, am trăit din plin, cu bucurii şi cu momente de adâncă tristeţe, dar am trăit cu adevărat... iar azi, privind în urmă, nu regret nimic, nu îmi este ruşine de omul care am fost şi mai ales, am învăţat că iubirea nu cunoaşte limite…A iubi pe cineva inseamnă o recunoastere a părţii de dumnezeire, este o putere de a face bine celuilalt fericindu-l....Si toate vor fi amintiri...
